De la scenă la public şi invers

Când aveam 13 ani, citeam noaptea poeziile lui Eminescu în pat, cu lanterna. Găsisem pe net proiectul muzical „Ra” cu versurile poetului, recitate pe un instrumental care îmi dădea fiori. Vocea era a lui Dan Byron, care ratase înscrierea la Conservator şi a fost invitat să participe la proiectul ăsta, care era de Black/Gothic Metal. Între timp şi-a făcut o trupă, byron, care mi-a plăcut pentru că piesele lor reflectau toate stările prin care treceam, de la singurătate şi iubire până la revoltă şi regret. I-am cunoscut pe băieţii din trupă anul trecut, la un concert în Iaşi. I-am spus pianistului, în spatele scenei, că le piratez muzica pentru că n-am bani şi îmi place mult cum cântă. Anul ăsta am cumpărat ultimul lor album, Eternal Return, cu primii mei bani munciţi la Bucureşti. Am mers să dau mâna cu ei, să îi cunosc şi să scriu despre concertul lor aniversar:

Byron

byron

O mie de oameni fluieră, strigă, aplaudă şi ridică mâinile în aer. Le e foame de mai mult. Unii au stat până acum cu ochii închişi şi s-au legănat. Altora li s-au inundat ochii de la emoţii. „Bis, biis, biiis”. Mai vor. Cei cinci băieţi îmbrăcaţi în cămăşi negre urcă înapoi pe scenă şi mai bagă o piesă. Apoi, încă una. Se fac patru. Publicul e extaziat – se vede, aude şi simte. Energia din sală mă face să cred că fac parte din ceva măreţ, profund, unic.

O trupă nu există fără public, sau cel puţin, nu poate fi validă. E cam la fel ca problema copacului care cade în pădure – dacă un pom pică şi nu e nimeni acolo să-l audă, el mai produce vreun sunet?

„Publicul a fost meseriaş în seara asta, s-a simţit”, îmi spune Dan „Byron” Radu, solistul formaţiei byron (cu b mic, doar numele lui Dan e cu B mare). Are ochii verzi ca algele şi o cicatrice pe obrazul drept, care se pierde în cuta zâmbetului. Cântă la voce, chitară şi flaut. În 2006 s-a apucat de scris versuri şi a gândit un proiect solo din care a ieşit trupă. Zece ani mai târziu – au mii de fani în toată ţara.

Byron

Tocmai s-a încheiat cel mai mare concert din turneul aniversar al trupei. Se împlinesc zece ani de existenţă.

Cel care se ocupă de ritmul bass-ului, Laszlo Demeter, vede legătura dintre artist şi public ca pe un cerc: „artistul vine cu mesajul, cu orice transmite, şi publicul filtrează şi le dă energie. E un fel de perpetuum emotia.” Pe scenă unduie bass-ul cu ochii închişi. Îl leagănă ca pe o iubită cu care e prins într-un dans pe jazz. El zice că rolul bassist-ului e acela de a fi „the groove that makes the booty move” (ritmul pe care dai din fund).

De chitara electrică se ocupă Dănuţ Georgescu, un băiat mic de statură, cu chipul mai mereu serios şi ochelari de tocilar. Zice că publicul „se simte foarte bine dacă tu chiar crezi ce faci” şi că e ca un joc de ping pong, „merge de la scenă la public şi invers.

 Good morning, take a deep breath

dsc_0021

Cu două zile înainte de concert, byronii au vernisat o expoziţie cu partea grafică a muncii lor.

Sergiu „6fingers” Mitrofan, pianistul trupei, a creat peste două sute de afişe şi tot ce înseamnă artă vizuală pentru albume. A făcut toţi oamenii să râdă la vernisaj când a spus „eu am apărut dintr-o necesitate. Dacă n-aş fi fost, aş fi trebuit inventat”. Poartă sacou peste cămaşa albă, blugi, iar şuviţe din părul lung şi castaniu îi acoperă, uneori, ridurile din jurul ochilor.

Sorin şi Andrada sunt doi tineri veniţi la vernisaj. El are păr scurt şi creţ, iar al ei e lung şi castaniu. Se sorb din priviri, cu câte un pahar de vin pe masa la care stau. „Îmi place mult publicul byron”, îmi spune ea. „Aici vezi părinţi cu copii. Nu-mi plac concertele care încep cu trei ore întârziere şi e tot felul de puştime care flirtează”.

dsc_0113

Sergiu „6fingers” le dă autograf familiei Şunel

În ultimii cinci ani, familia Şunel a fost împreună la peste 50 de show-uri byron.

Simona Şunel îi zice lui Sergiu că vrea să rezerve un afiş, cel al piesei „A Peaceful Mind”.

„E piesa de suflet a familiei noastre”, îmi zice ea cu un zâmbet larg. O să îl pună în sufragerie, la loc de cinste. Conceptul afişului e făcut din fulgi de cocos, bomboane de colivă şi litere de supă alfabet la plic.

 Good morning, take a deep breath
 The calling of a brand new day fills your chest  –

It’s your life running through your veins,
It’s your day and this time it never-ever ends.

a2738154910_10

Colivă, cocos şi litere de supă

Simona îşi aminteşte cum Dan, la partea cu „good morning, take a deep breath”, ridică mâinile, iar publicul s-a învăţat să facă la fel. La un moment dat a uitat să le ridice, dar lumea era cu mâinile în aer. „Are nişte habitudini pe care le crează şi pe care spectatorul le îmbrăţişează, le ia, le asumă şi simte concertul în acelaşi fel”, îmi zice ea ca şi cum ar povesti un vis, cu ochii îndreptaţi către tavan.

La concert, familia stă în faţa scenei. Simona şi Şuşu îşi mişcă buzele în acelaşi timp cu ale lui Dan, în timp ce Ruxandra, fata lor de 15 ani, studiază cu atenţie mişcarea de pe scenă şi dă din cap.

 Al patrulea perete

Perfomerii de pe scenă şi publicul sunt separaţi de convenţia celui de-al patrulea perete. Publicul poate vedea artiştii prin el, dar invers, nu.

În 2011, byron a spart zidul şi a adus spectatorii aproape de ei, pe scenă, unde au cântat acustic.

dsc_0026

Breaking the 4th Wall

Fanii byron nu merg după concert să ia autografe şi pleacă, ci mulţi rămân cu trupa la poveşti. „Sunt fani cu care chiar poţi vorbi, spre deosebire de trupele din mainstream, care cântă pentru puştoaice” îmi zice Iulia Pop. A fost corporatistă, dar s-a lăsat ca să facă PR pentru byron şi alte trupe. „Când cobori de pe scenă la un concert byron dai nas în nas cu oameni super faini, pe care ţi-ai dori să-i cunoşti.”

Aşa s-a întâmplat şi cu familia Şunel, care a cunoscut trupa la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Şuşu îl ştia pe Dan Byron din concertele cu Urma, care se destrăma. „I-am zis Simonei că trebuie să vadă că tipul de la Urma cântă singur. Am fost şocat la concert, când am văzut că sunt şi alţii în jurul lui”.

Simona a vrut un autograf, dar i-a fost jenă să meargă la Dan. „E înalt, e masiv; m-am dus la Sixu’” îmi spune ea, la care Sergiu o întreabă „arătam mai vulnerabil?” iar ea îi răspunde „erai mai mic, păreai mai abordabil; taci din gură, că aşa e”. I-a dat autograf, iar apoi i l-a prezentat pe soţul ei. „De aici e treaba ta, impresionează-i tu, eu i-am adus mai aproape”, i-a zis.

Şuşu zice despre băieţi că „nu sunt fiţoşi, sunt oameni pe cât de modeşti pe atât de inteligenţi, nu te plictiseşti să stai de vorbă cu astfel de oameni”.

Dacă nu scriu, mor

Înainte de fiecare concert, trupa face probe de sunet. Sunetistul, Vladimir Ivanov, e cel care coordonează mişcările. Are părul blond închis, iar barba şi mustaţa în combinaţie cu structura osoasă a feţei îl face să semene foarte bine cu Van Gogh.

Vladimir

Vladimir

Timp de patru ore, cât durează probele pentru marele concert, stă în faţa scenei şi îi pune pe băieţi să cânte anumite părţi, să dea mai tare un instrument sau altul şi face bârâiturile să se oprească. Pe timpul spectacolului stă la un mixer de sunet în stânga scenei şi urmăreşte cu atenţie spectacolul.

El e doar unul dintre cei şaizeci de oameni care stau în spatele unui show de anvergura aceasta.

Pe scenă, byron cântă pentru o mie de oameni astăzi. În faţa lor stă cvartetul de corzi Muse Quartet, care a mers cu ei în turneu. Fetele cântă mare parte din concert cu ochii închişi.

dsc_0365

Alex Muşat

Cu atâţia oameni care zumzăie, sala pare mai mică decât cea de la probele de sunet.

Dan Byron strigă „Alex Muşat” şi arată spre tobe, din care începe să duduie

un solo energic. Six ţopăie în spatele clapelor. Lumea aplaudă. Dan scanează sala din priviri, îşi linge buzele şi trânteşte un picior pe scenă, moment in care începe piesa „Cu capul în nori”. Îşi apropie buzele subţiri de microfon şi strigă „sper că vă simţiţi la fel de bine ca noi”.

Dar ei nu s-au simţit mereu atât de bine.

În turneul albumului „30 seconds of fame” din 2013 a fost un concert la Iaşi unde, din o mie de locuri disponibile, s-au vândut doar 70 de bilete. Apoi, într-un local din Bacău au fost doar 12 oameni, dintre care şase „au plătit ca să bea bere”, povesteşte Dan.

„Încerc să nu fiu misecuvinist, dar atunci chiar a fost de căcat”, îşi aminteşte şi Dănuţ, chitaristul, care pe atunci cânta la bass. „Îmi venea să iau staţia de bass, să le-o pun pe masă şi să-i întreb dacă-i deranjez.

Şocul şi dezamăgirea l-a făcut pe Dan Byron să vrea să plece din ţară. „Gata, mă mut, mă fut în ea de România. Muncisem la turneul ăla de rupsesem, toţi.”

A plecat întâi la Werchter, iar apoi a stat trei săptămâni în Anglia. „Nici n-am vrut să aud româneşte. Faci  promovare, marketing şi te trezeşti că ai 70 de oameni în sală. Şi nu la Cuca Măcăii, ci în Iaşi. Te rupe, e dureros.”

N-a plecat din România pentru că asta ar fi însemnat să facă altceva, pentru a avea bani de chiria scumpă din Londra şi asta nu i-ar fi permis să mai creeze. „Ar însemna să nu mai compun, să nu mai cânt, să nu mai nimic, doar ca să stau într-un loc mai frumos. Şi să fiu cel mai prost din curtea şcolii.”

La un moment dat a vrut să se mute la Berlin, care e ieftin şi prietenos. „N-am plecat pentru că mi-ar pune o piedică în creaţie. Iar pentru mine creaţia este ca aerul. Dacă nu scriu, mor. Pe bune.”

Anul ăsta au umplut sala în Iaşi, iar la Bacău, spune Dănuţ, au avut „două sute de oameni care se urcau pe pereţi”.

***

Concertul s-a terminat, fanii se apropie de backstage. Două fete, amândouă cu tricouri în dungi alb-negru, vin şi cer o poză cu trupa. Băieţii se adună, zâmbesc, iar ele le urează „la mulţi aaaaaani!”. Laszlo mi-a spus cu două zile înainte că încă nu conştientizează de ce le face lumea urări, aşa că acum mă întreb dacă s-a prins. N-am timp să-l întreb, lumea vrea îmbrăţişări şi să facă poze.

***

Six & Şuşu

Dan intră grăbit în camera din spatele scenei: „Boss boss, eu până acum mi-am strâns sculele, că nu le-a strâns nimeni.”

Dănuţ: „Adică ai închis gura?”

Dan: „Am strâns chitara, gear-ul.”

Sergiu: „Eu am uitat.”

Dănuţ: „Şamponul Amnezia.”

dsc_0317

Dănuţ

dsc_0413

Laszlo

[ + ]