Sacroterapeutul

Un bătrân mi-a spus că fiecare om „care are o meserie în slujba oamenilor” are, pe lângă îngerul păzitor, şi un înger specialist în munca aceea. „Reporterii au alături îngerul inspiraţiei”, îmi spune.

Sunt în trenul Petroșani – București. Un moșulete cu părul ridicat răsfoiește o carte cu o icoană pe copertă. Trecem prin multe tuneluri și când se face beznă lasă cartea jos și se uită îngândurat la ea. Intrăm în vorbă și aflu că el e autorul și că a scris în ea „despre viețile sfinților”. Acum merge la Craiova ca să țină un curs despre creație.

dsc_0276

Îl cheamă Nicolae Negrilă. E sacroterapeut, adică îmbină teologia, psihologia și bioenergia pentru a vindeca oamenii de „boli spirituale”. Are 75 de ani și face asta de 29. În tinerețe a fost mecanic conductor de tanc iar apoi a lucrat la compania Electroputere din Craiova.

Pune degetul la aparatul auditiv din urechea dreaptă și se aude un țiuit. Când se trăgea din tanc trebuia să țină gura deschisă ca să iasă presiunea din craniu pe toate căile, dar a uitat să facă asta. Sau cel puțin așa crede moșul.

A creat o școală de sacroterapie ca să găsească oameni cu abilități paranormale: „mulţi văd aura umană”.

Îmi povestește că la cursuri a venit o femeie, Daniela, care „se concentrează, ia legătura cu savanți și primește imediat invenția pe care o dorește”. La un grup de rugăciune, un băiat, Daniel, a văzut un far în fruntea unui coleg.  „Avea al treilea ochi deschis”, râde bătrânul.

Nicolae Negrilă, sacroterapeut

Și-a lăsat băiatul și fosta nevastă în Craiova și s-a mutat într-o casă la pădure, în Ardeal. Acasă nu putea să-și împlinească misiunea. „I-am lăsat pe toți. Vă dați seama ce a fost în sufletul meu?” Fiu-su a vrut să-l angajeze la fabrica lui de bere, dar Negrilă a refuzat. „O dată nu mi-a zis hai, bă, să mâncăm o friptură! E zgârcit ca mă-sa.”

„În momentul în care ai conștientizat misiunea și nu ești lăsat, n-ai șanse să o duci la bun sfârșit dacă rămâi în același mediu. Trebuie neapărat să evadezi.”

La parlamentare a votat cu „ăia ai lu’ Băsescu” pentru că îi era drag de un candidat. „N-a ieșit, nu mi-am dat seama”.  Se declară dezamăgit: „Nu ne-am gândit că se întâmplă așa ceva, să ajungă acolo sus așa mulți hoțomani.”

În filmulețul ăsta* vorbește despre îngeri, aure umane și cum rugăciunea poate fi leacul pentru schizofrenie:

#doamne-ajută

*Material filmat de Tibrian-Mihail Cimpoeru

 

 

M-am înregimentat politic

“În momentul în care mi-am dat seama că sistemul e imun la proteste, m-am gândit că ar fi bine să intru într-un partid politic și să schimb sistemul din interior”, spune Sergiu Cosmin Vlad, candidat în Arad la Camera Deputaților din partea USR.

Între timp, e gestionar la patiseria familiei. Din cauza asta, miroase mereu a prăjituri.

Misiunea lui e clară: să ia puterea de la masa baronilor locali.

“E ca și când noi, cu o undiță, vrem să ne batem cu o balenă. Orice zicem noi, așa, numai un scuipat de la București și ne acoperă pe toți.”

 

 

De la scenă la public şi invers

Când aveam 13 ani, citeam noaptea poeziile lui Eminescu în pat, cu lanterna. Găsisem pe net proiectul muzical „Ra” cu versurile poetului, recitate pe un instrumental care îmi dădea fiori. Vocea era a lui Dan Byron, care ratase înscrierea la Conservator şi a fost invitat să participe la proiectul ăsta, care era de Black/Gothic Metal. Între timp şi-a făcut o trupă, byron, care mi-a plăcut pentru că piesele lor reflectau toate stările prin care treceam, de la singurătate şi iubire până la revoltă şi regret. I-am cunoscut pe băieţii din trupă anul trecut, la un concert în Iaşi. I-am spus pianistului, în spatele scenei, că le piratez muzica pentru că n-am bani şi îmi place mult cum cântă. Anul ăsta am cumpărat ultimul lor album, Eternal Return, cu primii mei bani munciţi la Bucureşti. Am mers să dau mâna cu ei, să îi cunosc şi să scriu despre concertul lor aniversar:

Byron

byron

O mie de oameni fluieră, strigă, aplaudă şi ridică mâinile în aer. Le e foame de mai mult. Unii au stat până acum cu ochii închişi şi s-au legănat. Altora li s-au inundat ochii de la emoţii. „Bis, biis, biiis”. Mai vor. Cei cinci băieţi îmbrăcaţi în cămăşi negre urcă înapoi pe scenă şi mai bagă o piesă. Apoi, încă una. Se fac patru. Publicul e extaziat – se vede, aude şi simte. Energia din sală mă face să cred că fac parte din ceva măreţ, profund, unic.

O trupă nu există fără public, sau cel puţin, nu poate fi validă. E cam la fel ca problema copacului care cade în pădure – dacă un pom pică şi nu e nimeni acolo să-l audă, el mai produce vreun sunet?

„Publicul a fost meseriaş în seara asta, s-a simţit”, îmi spune Dan „Byron” Radu, solistul formaţiei byron (cu b mic, doar numele lui Dan e cu B mare). Are ochii verzi ca algele şi o cicatrice pe obrazul drept, care se pierde în cuta zâmbetului. Cântă la voce, chitară şi flaut. În 2006 s-a apucat de scris versuri şi a gândit un proiect solo din care a ieşit trupă. Zece ani mai târziu – au mii de fani în toată ţara.

Byron

Tocmai s-a încheiat cel mai mare concert din turneul aniversar al trupei. Se împlinesc zece ani de existenţă.

Cel care se ocupă de ritmul bass-ului, Laszlo Demeter, vede legătura dintre artist şi public ca pe un cerc: „artistul vine cu mesajul, cu orice transmite, şi publicul filtrează şi le dă energie. E un fel de perpetuum emotia.” Pe scenă unduie bass-ul cu ochii închişi. Îl leagănă ca pe o iubită cu care e prins într-un dans pe jazz. El zice că rolul bassist-ului e acela de a fi „the groove that makes the booty move” (ritmul pe care dai din fund).

De chitara electrică se ocupă Dănuţ Georgescu, un băiat mic de statură, cu chipul mai mereu serios şi ochelari de tocilar. Zice că publicul „se simte foarte bine dacă tu chiar crezi ce faci” şi că e ca un joc de ping pong, „merge de la scenă la public şi invers.

 Good morning, take a deep breath

dsc_0021

Cu două zile înainte de concert, byronii au vernisat o expoziţie cu partea grafică a muncii lor.

Sergiu „6fingers” Mitrofan, pianistul trupei, a creat peste două sute de afişe şi tot ce înseamnă artă vizuală pentru albume. A făcut toţi oamenii să râdă la vernisaj când a spus „eu am apărut dintr-o necesitate. Dacă n-aş fi fost, aş fi trebuit inventat”. Poartă sacou peste cămaşa albă, blugi, iar şuviţe din părul lung şi castaniu îi acoperă, uneori, ridurile din jurul ochilor.

Sorin şi Andrada sunt doi tineri veniţi la vernisaj. El are păr scurt şi creţ, iar al ei e lung şi castaniu. Se sorb din priviri, cu câte un pahar de vin pe masa la care stau. „Îmi place mult publicul byron”, îmi spune ea. „Aici vezi părinţi cu copii. Nu-mi plac concertele care încep cu trei ore întârziere şi e tot felul de puştime care flirtează”.

dsc_0113

Sergiu „6fingers” le dă autograf familiei Şunel

În ultimii cinci ani, familia Şunel a fost împreună la peste 50 de show-uri byron.

Simona Şunel îi zice lui Sergiu că vrea să rezerve un afiş, cel al piesei „A Peaceful Mind”.

„E piesa de suflet a familiei noastre”, îmi zice ea cu un zâmbet larg. O să îl pună în sufragerie, la loc de cinste. Conceptul afişului e făcut din fulgi de cocos, bomboane de colivă şi litere de supă alfabet la plic.

 Good morning, take a deep breath
 The calling of a brand new day fills your chest  –

It’s your life running through your veins,
It’s your day and this time it never-ever ends.

a2738154910_10

Colivă, cocos şi litere de supă

Simona îşi aminteşte cum Dan, la partea cu „good morning, take a deep breath”, ridică mâinile, iar publicul s-a învăţat să facă la fel. La un moment dat a uitat să le ridice, dar lumea era cu mâinile în aer. „Are nişte habitudini pe care le crează şi pe care spectatorul le îmbrăţişează, le ia, le asumă şi simte concertul în acelaşi fel”, îmi zice ea ca şi cum ar povesti un vis, cu ochii îndreptaţi către tavan.

La concert, familia stă în faţa scenei. Simona şi Şuşu îşi mişcă buzele în acelaşi timp cu ale lui Dan, în timp ce Ruxandra, fata lor de 15 ani, studiază cu atenţie mişcarea de pe scenă şi dă din cap.

 Al patrulea perete

Perfomerii de pe scenă şi publicul sunt separaţi de convenţia celui de-al patrulea perete. Publicul poate vedea artiştii prin el, dar invers, nu.

În 2011, byron a spart zidul şi a adus spectatorii aproape de ei, pe scenă, unde au cântat acustic.

dsc_0026

Breaking the 4th Wall

Fanii byron nu merg după concert să ia autografe şi pleacă, ci mulţi rămân cu trupa la poveşti. „Sunt fani cu care chiar poţi vorbi, spre deosebire de trupele din mainstream, care cântă pentru puştoaice” îmi zice Iulia Pop. A fost corporatistă, dar s-a lăsat ca să facă PR pentru byron şi alte trupe. „Când cobori de pe scenă la un concert byron dai nas în nas cu oameni super faini, pe care ţi-ai dori să-i cunoşti.”

Aşa s-a întâmplat şi cu familia Şunel, care a cunoscut trupa la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Şuşu îl ştia pe Dan Byron din concertele cu Urma, care se destrăma. „I-am zis Simonei că trebuie să vadă că tipul de la Urma cântă singur. Am fost şocat la concert, când am văzut că sunt şi alţii în jurul lui”.

Simona a vrut un autograf, dar i-a fost jenă să meargă la Dan. „E înalt, e masiv; m-am dus la Sixu’” îmi spune ea, la care Sergiu o întreabă „arătam mai vulnerabil?” iar ea îi răspunde „erai mai mic, păreai mai abordabil; taci din gură, că aşa e”. I-a dat autograf, iar apoi i l-a prezentat pe soţul ei. „De aici e treaba ta, impresionează-i tu, eu i-am adus mai aproape”, i-a zis.

Şuşu zice despre băieţi că „nu sunt fiţoşi, sunt oameni pe cât de modeşti pe atât de inteligenţi, nu te plictiseşti să stai de vorbă cu astfel de oameni”.

Dacă nu scriu, mor

Înainte de fiecare concert, trupa face probe de sunet. Sunetistul, Vladimir Ivanov, e cel care coordonează mişcările. Are părul blond închis, iar barba şi mustaţa în combinaţie cu structura osoasă a feţei îl face să semene foarte bine cu Van Gogh.

Vladimir

Vladimir

Timp de patru ore, cât durează probele pentru marele concert, stă în faţa scenei şi îi pune pe băieţi să cânte anumite părţi, să dea mai tare un instrument sau altul şi face bârâiturile să se oprească. Pe timpul spectacolului stă la un mixer de sunet în stânga scenei şi urmăreşte cu atenţie spectacolul.

El e doar unul dintre cei şaizeci de oameni care stau în spatele unui show de anvergura aceasta.

Pe scenă, byron cântă pentru o mie de oameni astăzi. În faţa lor stă cvartetul de corzi Muse Quartet, care a mers cu ei în turneu. Fetele cântă mare parte din concert cu ochii închişi.

dsc_0365

Alex Muşat

Cu atâţia oameni care zumzăie, sala pare mai mică decât cea de la probele de sunet.

Dan Byron strigă „Alex Muşat” şi arată spre tobe, din care începe să duduie

un solo energic. Six ţopăie în spatele clapelor. Lumea aplaudă. Dan scanează sala din priviri, îşi linge buzele şi trânteşte un picior pe scenă, moment in care începe piesa „Cu capul în nori”. Îşi apropie buzele subţiri de microfon şi strigă „sper că vă simţiţi la fel de bine ca noi”.

Dar ei nu s-au simţit mereu atât de bine.

În turneul albumului „30 seconds of fame” din 2013 a fost un concert la Iaşi unde, din o mie de locuri disponibile, s-au vândut doar 70 de bilete. Apoi, într-un local din Bacău au fost doar 12 oameni, dintre care şase „au plătit ca să bea bere”, povesteşte Dan.

„Încerc să nu fiu misecuvinist, dar atunci chiar a fost de căcat”, îşi aminteşte şi Dănuţ, chitaristul, care pe atunci cânta la bass. „Îmi venea să iau staţia de bass, să le-o pun pe masă şi să-i întreb dacă-i deranjez.

Şocul şi dezamăgirea l-a făcut pe Dan Byron să vrea să plece din ţară. „Gata, mă mut, mă fut în ea de România. Muncisem la turneul ăla de rupsesem, toţi.”

A plecat întâi la Werchter, iar apoi a stat trei săptămâni în Anglia. „Nici n-am vrut să aud româneşte. Faci  promovare, marketing şi te trezeşti că ai 70 de oameni în sală. Şi nu la Cuca Măcăii, ci în Iaşi. Te rupe, e dureros.”

N-a plecat din România pentru că asta ar fi însemnat să facă altceva, pentru a avea bani de chiria scumpă din Londra şi asta nu i-ar fi permis să mai creeze. „Ar însemna să nu mai compun, să nu mai cânt, să nu mai nimic, doar ca să stau într-un loc mai frumos. Şi să fiu cel mai prost din curtea şcolii.”

La un moment dat a vrut să se mute la Berlin, care e ieftin şi prietenos. „N-am plecat pentru că mi-ar pune o piedică în creaţie. Iar pentru mine creaţia este ca aerul. Dacă nu scriu, mor. Pe bune.”

Anul ăsta au umplut sala în Iaşi, iar la Bacău, spune Dănuţ, au avut „două sute de oameni care se urcau pe pereţi”.

***

Concertul s-a terminat, fanii se apropie de backstage. Două fete, amândouă cu tricouri în dungi alb-negru, vin şi cer o poză cu trupa. Băieţii se adună, zâmbesc, iar ele le urează „la mulţi aaaaaani!”. Laszlo mi-a spus cu două zile înainte că încă nu conştientizează de ce le face lumea urări, aşa că acum mă întreb dacă s-a prins. N-am timp să-l întreb, lumea vrea îmbrăţişări şi să facă poze.

***

Six & Şuşu

Dan intră grăbit în camera din spatele scenei: „Boss boss, eu până acum mi-am strâns sculele, că nu le-a strâns nimeni.”

Dănuţ: „Adică ai închis gura?”

Dan: „Am strâns chitara, gear-ul.”

Sergiu: „Eu am uitat.”

Dănuţ: „Şamponul Amnezia.”

dsc_0317

Dănuţ

dsc_0413

Laszlo

„Polonezii merg la meci în Bucureşti”

Meciul Polonia – România produce pagube în bugetul şi ego-ul CFR Călători. Şase polonezi merg fără bilet cu trenul în care mă aflu. Controlorilor CFR le e teamă să facă ceva. Cică suporterii polonezi sunt printre cei mai violenţi microbişti, iar în Bucureşti ar fi vreo trei-patru mii.

„Polonezii merg la meci în Bucureşti. N-am cum să mă înţeleg cu ei şi nici să mă bat. Nu-s nici poliţist, nici jandarm” spune unul dintre naşi în timp ce ţigara îi fumegă sub mustaţa gri.

Colegul lui scuipă o sămânţă sub roţile vagonului şi zice că jandarmii de pe peron „nu se bagă. Ăştia nu-s aici ca să-i dea jos din tren, ăştia-s ca să-i ţină înăuntru.

p1480869

***

Trenul Budapesta – Bucureşti, IR473. Staţia Arad, peronul trei.

Naşii dezbat cu feţele grave problema: „îi coborâm sau nu?”. Polonezii sunt beţi şi nu prea vorbesc engleză.

Un controlor stă cocoţat pe scara vagonului şi scoate o ţigară din borseta neagră. Are mustaţa gri. Celălalt stă pe peron, ronţăie seminţe pe care le scoate din buzunarul sacoului. Mustaţa lui e maro.

Cel cu seminţele se uită în spatele lui spre cinci jandarmi care stau pe peron în cerc şi zice, cu un zâmbet în colţul gurii, „hai că mă duc să văd dacă îi coboară ăştia”.

Nenea cu mustaţă gri îmi zice „în Ungaria au plătit, că au la ei nişte bilete aşa” şi arată cu mâinile un spaţiu de vreo 30 de centimetri. Coboară de pe scară şi se uită lung la colegul lui, care tratează cu jandarmii. Are o expresie foarte serioasă pe chip, îi văd în ochi îngrijorare şi un pic de teamă.

Jandarmii nu-i coboară. „Văd ei la Simeria, chem poliţia pe ei.”

p1480859

Vagonul-bar, vedere pe zi

Polonezii stau în vagonul cu bar. Trei bărbaţi înalţi şi spătoşi vorbesc repede şi gălăgios. Repetă des „kurwa”, care la ei înseamnă „curvă”, „fuck”, sau se foloseşte ca semn de punctuaţie, cum e „pula mea” la noi.

La doi metri de ei, un băiat cu hanorac gri se uită pe telefon la un meci de fotbal. Mestecă gumă pe măselele din stânga, cu gura deschisă. Lângă el doarme un chelios cu capul pe masă şi o mână pe sticla de bere.

Cheliosului îi alunecă mâna şi sticla se varsă pe faţa de masă vişinie şi pe jos.

Nenea care lucrează la barul vagonului strigă spre cel care stă lângă adormit: „My friend!” şi arată spre chelios. Tipul dă din umeri şi mai comandă patru Bavaria.

Un polonez cu tricou roşu îi spune angajatului CFR „sorry for my friend. Tomorrow he play football, today he rest” iar restul polonezilor strigă şi ei în cor “rest, rest, rest”.

După, încep să cânte o piesă de-a lor, ceva cu „Polska, polska” şi multe „lă lă lă”-uri.

La ora 02:00 se închid luminile în vagonul-bar. Prietenii polonezului adormit încearcă să-l trezească. Îl lipesc cu spatele de spătarul scaunului, dar el e pleoştit ca o legumă lăsată în soare. Îl trag ca pe un sac de cartofi de mâini, de umeri, de cap, dar nu reuşesc să-l ridice. E o namilă de om.

Până la urmă se trezeşte. Pune amândouă braţele după umerii prietenilor lui, iar altul îl ţine de la spate. Merg spre ultimul vagon lălăind o piesă în poloneză. După 12 ore, au coborât în Gara de Nord zâmbitori.

Alţi polonezi s-au bătut între ei cu scaune în Centrul Vechi, câţiva au fugit printre blocuri şi au fost fugăriţi cu gaze lacrimogene, iar vreo 50 au fost opriţi la un control de rutină la intrarea în Bucureşti şi aveau la ei cuţite, săbii, macete, bâte de baseball, fumigene şi butelii de gaz.

p1480874

Love-hate CFR

Fug după tren prin ploaie. Mai e un minut până pleacă din gară trenul de noapte Regio 2613. Alerg şi sar printre pietrele şi scândurile liniilor de cale ferată. Mă gândesc că arăt ca o găină plouată şi împiedicată, cred că e o imagine amuzantă pentru cei care mă văd. Dar nu-mi pasă, vreau doar să mă urc în tren. Şi am ajuns.

Vine controlorul, cere biletele şi-l întreb de prize. Zice să mă uit pe sub mese. „M-am uitat.” Începe să facă plecăciuni printre scaune, ca să vadă lipsa lor cu propriii ochi. „Da, nu sunt. Vedeţi în baie. Dar nu lăsaţi telefonul nesupravegheat, mai bine staţi cu el cât îl încărcaţi”, mă sfătuieşte. Am o oră şi un pic de mers până în Arad şi mă buşeşte râsul când mă gândesc la ideea de a sta în budă tot drumul. Nenea dă din umeri şi pleacă.

***

Un tânăr pletos stinge ţigara când ajung lângă partea de mijloc a trenului. Gâfâi. El deschide uşa mare de metal şi îmi face semn, politicos, să urc. „În ce vagon suntem?” Îl întreb. „Patru”, îmi răspunde. „Mai am de mers”, mă gândesc. Mi-am luat bilet la clasa I, pentru ca şansele de a ieşi cu scandal să fie cât mai mici (mi-au spus prietenii că personalul poate fi periculos noaptea). Tanti de la ghişeul din gară mi-a zis că trebuie să ajung în primul vagon.

Vagonul patru e din ăla compartimentat. E întuneric, dar lumina care vine de la peroanele Timişoarei mă ajută să disting culoarea vişinie a materialului în care sunt îmbrăcate scaunele. E urât. Pare jegos. Simt tristeţe. În fiecare compartiment sunt câte două banchete – fiecare cu trei scaune care stau aşezate faţă în faţă.

Ca să treci dintr-un vagon în celălalt trebuie să apeşi un buton care declanşează automat uşa. În faţa mea e o fată cu părul blond închis, ondulat şi înfoiat. Apasă de multe ori pe buton, iar uşa se deschide şi se închide frenetic. Îi zic să apese doar o dată şi să aibă răbdare. Apasă. Aşteaptă. Intrăm în vagonul trei. Aici e mai multă lumină. Scaunele sunt aşezate şi compartimentate la fel ca în celălalt, dar culoarea lor e albastră. E mai curat.

Merg cu fata până în vagonul doi. Pe uşa lui scrie Clasa a II-a. E  din ce în ce mai luminos şi curat. Douăzeci şi nouă de scaune cu tapiţerie albastră, cu mânere de muşama albastră, îşi aşteaptă călătorii. Pe unele mese dintre scaune sunt lăsate în urmă câteva bilete; Lugoj – Caransebeş, Lugoj – Mehadia, Timişoara – Caransebeş. Sub scaune tremură un pet de Ciucaş la un litru, o sticlă de Unirea la unşpe lei şi un pet de Dorna. Fata se pune pe un scaun şi butonează telefonul.

Vagonul doi

Vagonul doi

Trec în primul vagon, pe uşa căruia nu scrie nimic. Sunt trei compartimente cu uşă de sticlă; sau plastic, nu ştiu – ceva transparent, oricum. Mă uit după prize pe sub mese şi pe pereţi. Nu-s.

„Bună seara, aici e clasa întâi?” îl întreb pe controlor, singurul om care ocupă un loc din cele optăşpe. Stă cu spatele la mine şi mâzgâleşte nişte hârtii. Mârâie ceva, dar nu înţeleg ce. „Mă scuzaţi, n-am înţeles. Asta e clasa I?” Se semi-întoarce spre mine, dar tot nu-i văd faţa. Se uită în sus. „Următorul, următorul e. Ăsta nu” îmi răspunde. Îi spun că pe uşa celuilalt vagon scrie că e clasa a II-a, dar nu-mi mai răspunde.

Mă întorc în vagonul doi, unde fac o inspecţie rapidă a spaţiului. Nici aici nu-s prize, dar deasupra fiecărui scaun e un bec mic care are buton negru. Zece din zece nu funcţionează. Mă aşez în apropiere de fata cu păr ondulat, pe care o cheamă Edwina.

Buton

Buton

În urma controlorului care mă sfătuieşte să-mi încarc telefonul în budă vine o gaşcă de adolescenţi. Patru sunt slăbănogi, iar unul e umflat. Se hăhăie, se îmbrâncesc şi înjură. Se împrăştie prin vagon. Par că sunt ori beţi, ori au tras prenadez din pungă, ori au fumat ceva etnobotanice. Sau toate trei.

Eu şi fata ne uităm una la alta cu ochi mari în care străluceşte panica. „Aici nu e clasa întâi?” ţip la ea, ca să audă toţi. „Nu, e a doua”, îmi zice ea. Nu se prinde de şmecherie. Insist: „Ba da, e clasa întâi, uite aici, pe biletul meu. Îţi spun eu că e”. Tot nu se prinde. Bagă mâna în buzunar şi scoate biletul, ca să-mi dovedească opusul. Îi fac cu ochiul spasmotic.

După două-trei minute, slăbănogii se duc la uşa dinspre vagonul trei şi apasă obsesiv pe butonul de deschidere. Unul din ei se pune în uşă, unul apasă, iar ceilalţi doi râd. Fac asta vreo două minute.

Îmi fac curaj, îndrept spatele şi cu un ton de profesoară le zic „vă rog să nu mai futeţi uşa aia. Vreţi să coborâţi la următoarea?”.

Adolescenţii se uită la mine. Feţele schimonosite în rânjete devin plate şi serioase. Se uită unul la altul treizeci de secunde şi pleacă fără să scoată vreun sunet. Mai rămâne umflatul, care se aşezase pe scaun în spatele meu. Îmi bate inima foarte repede, dar mă decid să o ţin tot aşa până se cară şi el.

Încep să vorbesc cu Edwina despre cum e greu să trăieşti în România, dar ar fi mai simplu dacă i-am respecta pe ceilalţi. Nu avem niciuna dintre noi nimic cu drogaţii; ajungem la consens cu ideea că poate veni un tip să-şi injecteze heroină în faţa noastră, numai să nu facă scandal.

Zece minute, iar grasul e tot aici. Nu se prinde de subtilitatea discuţiei. „Tu nu te duci cu amicii tăi?” îl întreb. “Nu-s prieten cu ei”, îmi răspunde. Pleacă după un minut.

Edwina îmi zice că în trenul ăsta nu există clasa întâi sau doi. Ea merge frecvent pe ruta asta, că are iubitul în Timişoara. „Când merg stau unde vreau, că nu verifică locurile” îmi zice. Ea a dat 7,30 lei pe bilet. Eu, 12,60 lei.

Mă simt prostită. Aşa arată un cetăţean fraierit:

Fraieră

Fraieră

Sunt îndrăgostită de opt ani de mers cu trenul. Dar cu CFR Călători am avut mereu o relaţie de love-hate. Doar o dată mi s-a părut justificat preţul prea mare al biletului. Asta s-a întâmplat acum vreo patru ani, când am avut noroc să nimeresc într-un vagon mai fancy.

S-a mai întâmplat să-mi iau bilet cu schimbare de tren, dar pentru că a întârziat Bucureştiul în care eram, cel de schimb a plecat fără mine la destinaţie. Naşul de tren şi tantea de la ghişeu din Bacău mi-au spus că trebuie să mă urc în următorul personal. Nu mi-a zis nici unul dintre cei doi că aveam dreptul de a primi diferenţa de bani dintre biletul pe care mi-l luasem şi ieftineala în care mă urcasem. Am făcut două ore în loc de una – mergeam cu vreo 30-40 km/h şi mi-a fost frică să stau jos, nu eram sigură câte boli venerice şi de piele lâncezesc pe scaune.

#un an [Arad]

Cam 200 de oameni s-au adunat în Arad la Crucea Martirilor Unirii din Parcul Eminescu pentru a comemora un an de la Colectiv. Copii, femei, bărbaţi, adolescenţi şi câţiva bătrâni au aprins acolo peste trei sute de lumânări. Am văzut tristeţe în ochii oamenilor, dar am auzit și multe râsete. Unii comentau că nu s-au adunat prea mulţi din cauza concurenţei, adică Festivalul Vinului din Piaţa Avram Iancu.

„De ce n-ar face concurenţă? Viaţa merge înainte” îmi zice Dan, un jurnalist local în vârstă, cu o mustaţă stufoasă. „Aici vine o anumită categorie de oameni, iar în piaţă o alta. Aşa e stratificată societatea din România.”

Câţiva biciclişti se aliniază la poză.

p1480466

„Din păcate, nu s-au schimbat prea multe. Au impus nişte legi penibile care poate nu erau necesare” îmi spune Sergiu, unul din bicicliști. Stă cu antebraţele rezemate pe ghidon. Are privirea tristă. Îi este greu să spună Colectiv, o face cu reticenţă şi se uită în jos. „Nu cred că din cauza unei ţigări s-a aprins aşa.”

De cruce se apropie un tată pletos cu un băiat şi o fată. Puştiul aprinde lumânarea de la taică-su şi se apleacă să o aşeze printre celelalte zeci de flăcări. „Săracii” şopteşte băiatul. Stă câteva secunde şi se îndepărtează. Aflu de la mama lui, care stătea pe margine, că are zece ani. “M-a întrebat pe drum încoace de ce nu au pus pereţi din tablă în club.”

p1480475

Doi cameramani se învârt prin mulţime. Se apropie de lumânări şi le filmează din toate unghiurile. Unul ţine cu mâna dreaptă camera rezemată de umăr şi cu cealaltă, microfonul. Când ia interviuri se lipeşte de el un jurnalist local cu haină kaki, Ciprian, care înregistrează pe telefon.

„E din cauza jocurilor politice; mi-am pierdut un prieten acolo” le p1480485spune o fată creaţă. E îmbrăcată în negru, are papuci roşii şi ţine braţele încrucişate. Microfonul şi telefonul sunt îndreptate spre gura ei. Ciprian o întreabă: „Totuşi, ce s-a întâmplat?”. Ea răspunde acelaşi lucru: „Au fost nişte jocuri politice.” El insistă. „În ce sens jocuri politice?” „Sunt prea mică ca să vorbesc despre lucrurile astea.”

Un băiat şi o fată vin în spatele creţei. Ea are în mână un trandafir alb, el ţine la subsuoară un skateboard. Scot fiecare câte o candelă din buzunar. El le aprinde pe amândouă şi se apleacă în acelaşi timp ca să le aşeze. Zâmbesc în tot timpul ăsta. Băiatul ia trandafirul aşezat pe skateboard, i-l dă fetei şi pleacă amândoi.

p1480488

Un băieţel mai mic de jumătate de metru şi două puştoaice la fel de mici ca el aprind multe lumânări pe una dintre laturile crucii. Li se schimbă expresiile feţelor de la un moment la altul. Ba chicotesc, ba sunt foarte serioşi. Băiatul coboară scările în fugă spre mama lui. „Mami, mami, îmi mai dai lumânări?”. Îi dă.

Lângă ei apare o fată slăbănoagă de vreo şapte-opt ani care se apleacă spre flăcări, se întoarce spre mulţimea de oameni şi strigă: „MAaaAmiii, aici nu e aprinsă lumânarea!” şi fuge. Copiii încep să se învârtă în jurul crucii şi arată cu degetul, între ei, la lumânările stinse.

După cam un sfert de oră, apar doi băieţi, Marius şi David. Au doişpe ani. Aprind ce s-a stins. „Am venit cu părinţii. Am văzut la televizor ce s-a întâmplat. E tragic”, zice Marius.

La un moment dat, în parc apare un politician. „Ia uite la domnu’ deputat. A venit să-şi facă reclamă”, le spune un nene prietenilor lui. „Cineva ne fură revoluţiile” spune altul din grup în timp ce mestecă gumă cu gura deschisă. Are o căciulă neagră pe cap din care ies zulufi la spate.

După asta, oamenii încep să se rărească. Pe mulţi îi aud cum îşi iau la revedere şi îşi dau întâlnire „în spate la teatru, la un vinuţ”. E Festivalul Vinului, doar.

p1480537

M-am dus şi eu să văd care-i treaba cu festivalul ăsta. Peste cinci sute de oameni se înghesuiau printre căsuţele de lemn cu vin fiert, langoşi, clătite şi castane prăjite. Lăi lăi lei lei lăi lei lăi, se aude din difuzoare. Tanti de pe scenă cântă ceva de genul să bem acum, că poate e ultima zi.

 

„Arăt ca un om nebun?”

„E ca la nebuni aici”, spune o femeie. Râde. Alta pufneşte şi ea: „noi chiar suntem la nebuni, hă hă hă!”.

Sunt în curtea spitalului de psihiatrie, înconjurată de pacienţi. Condiţiile sunt bune, zic ei, doar că e plictiseală mare. Ca să treacă timpul, mai dau cu mătura în curte, pe holuri, fumează sau se uită la televizor. Iepuraşul e porecla unei doamne care mi se laudă că a dat ieri cu mătura în curtea cea mare. Adaugă că – dacă nu o cred – îi pot întreba pe ceilalţi. „Am dat cu mătura în curte, nu-i aşa?” insistă în jurul ei. Nimeni nu răspunde.

Sunt în Arad. Am ajuns aici după zece ore de mers cu un TIR pe care l-am găsit cu Bla Bla car, pe Internet.

***

Pe şofer îl cheamă Roby, iar în dreapta mea stă un tip la vreo 34-35 de ani care mi-a mormăit numele, dar nu l-am înţeles.

„Am tras un cui înainte să mă urc în maşină”, spune tipul mie şi șoferului. Rânjeşte cu doi dinţi lipsă. Înainte să leşine într-un somn cu sforăieli în patul şoferului, ne spune cum stă treaba în lume: „Americanii, CIA-ul, ăştia ştiu şi controlează totul pe glob.”

E noapte, iar TIR-ul merge cu viteza maximă legală  – 89 de kilometri/oră. Uneori, mi se strânge pielea pe muşchi de teamă, Roby conduce cu viteză și în curbe. Nu e timp de lăbărit, marfa trebuie descărcată la Arad fără întârziere.

„Futu-te-n şoferul pulii, aşa conduceţi voi ăştia, depăşiţi ca nebunii în curbe”, îl ceartă un nene prin staţie pe Roby. El oftează şi îi răspunde celuilalt că e incompetent.

Oprim la marginea unui oraş ca să descărcăm o parte din marfă. Omul care a dormit până acum se ridică-n fund şi în timp ce se încalţă zice că vrea să se pişe. Trece pe scaunul şoferului şi exclamă „Oaah!”. Ochii adormiţi i se fac mari şi clipește ca un copil care a primit un cadou de Crăciun. “Ce scaun!”. Stă treizeci de secunde, mângâie volanul, îşi trage o flegmă din gât şi coboară. Când se întoarce, rulează un joint într-un ziar Caţavencii.

Ajungem în Arad pe la 9 dimineaţa şi ne despărţim cu poveţe. Zic să aibă drumuri bune, iar șoferul mă sfătuieşte: „Arădenii sunt oameni cumsecade, dar vezi că dacă ai ceva treabă de făcut cu ei sunt înceţi, molcomi. Să-i iei cu răbdare.”

p1480282

Tramvaiul 18

No, mulțumesc pentru sfaturi, iau tramvaiul 18 spre centru. În el, toţi călătorii au privirile pierdute în gol.

Pe străzi, oamenii se uită lung la bretonul meu tuns în stilul căpitanului Spock din Star Trek. Nu ştiu dacă e de bine sau nu. Uneori întorc capul după ei, ca să văd dacă se uită după mine. Unii o fac. Ce-i drept, nu prea am văzut oameni ieşiţi din tipar pe străzile din Arad – or fi toţi internaţi la Psihiatrie.

Am vizitat de câteva ori un prieten care e la a doua internare la Spitalul de Psihiatrie. Îl cheamă Seba şi a încercat să se sinucidă. Nu i-a răspuns maică-sii la telefon în ziua aia, iar ea a sunat la Salvare. Oamenii i-au spart uşa şi l-au adus aici.

E internat de o săptămână. Se plictiseşte. „Stau în pat, mă plimb pe aici, mai vin la Club şi mă uit la televizor. Stau cuminte.” A vrut s-o facă din cauza singurătăţii. „Am apartament, maşină, dar sunt singur. N-am soţie, copii. Aşa o fi criza de 40 de ani”.

Stăm pe o terasă de lemn de pe care se intră în Pavilionul de Terapie. Înăuntru e sala Club, care are în mijloc patru mese lipite între ele, înconjurate de vreo 20 de scaune. Într-o parte a camerei e un televizor, iar în cealaltă, două biciclete de fitness. Pe nişte dulapuri imense de metal stau nişte jocuri de societate gen Remi. La geamuri stau cocoţate pe pervaz plante verzi în ghivece maro.

De la mansardă vedem curtea mare de 50 pe 50 de metri şi cealaltă clădire a Psihiatriei, în care sunt saloanele de dormit, băile şi camerele medicilor. Copacii din curte se scutură şi aştern pe jos un covor de frunze galbene şi portocalii.

Copacii se scutură de vară

Prin curte se plimbă patru pisici – două negre, una portocalie şi una gri tărcat. „Sunt şapte pisici foarte frumoase aici. Poţi să o iei acasă pe oricare”, îmi spune Marian (acesta nu e numele lui real). Are 23 de ani. Pe frunte îi atârnă un lănţişor cu un medalion pe care e lipită o poză cu Fecioara Maria. La gât poartă un prosop albastru. În combinaţie cu treningul negru, arată ca un boxeur. „Arăt ca un om nebun?” mă întreabă. „Un pic”, îi răspund. Îşi dă jos lănţişorul de pe cap. „Acum mai arăt ca un om nebun?” mă întreabă iar. „Un pic mai puţin.” „Păi sunt!”

Se deschide geamul dintre Club şi mansardă. Înăuntru, cineva a dat drumul la muzică populară. „Manele ai?” se aude un strigăt din sală.

„Auzi, vrea manele”, mormăie o femeie pe la 50 de ani care fumează lângă mine.

După câteva secunde, din pavilion iese ca o furtună doamna care făcuse cererea pentru manele. Îşi târâie şlapii spre clădirea cu saloane şi bombăne „îmi pare rău că v-am deranjat. O dată am vrut şi eu ceva. Îmi pare rău”.

Femeia care fumează lângă mine spune că „aici e mai bine ca la puşcărie. Faci ce vrei. Bei o cafea, fumezi o ţigară”. Are părul scurt, roşcat, iar peste treningul crem poartă o vestă roz. În picioare are şlapi negri cu flori de plastic şi în mână ţine o oglindă compactă în care se află nişte numere de telefon.

Terasa începe să se aglomereze pe măsură ce se lasă seara. Seba vorbeşte cu noi de la geamul sălii Club, care e în spatele nostru. O întreabă pe o tipă tânără venită la ţigară „tu de ce eşti aici?” iar ea îi răspunde „sunt bolnavă”. Fiecare începe să-l întrebe pe cel de lângă el de ce se află aici. Toţi dau acelaşi răspuns: „Sunt bolnav/ă”.

Pe geamul sălii se aud ştirile de la ora cinci. La prima masă stau în linişte, pe întuneric, trei femei şi trei bărbaţi.

Seba se întoarce spre telespectatori: „Bă, da’ ce gaşcă aţi făcut aici”. O femeie cu părul prins coc în vârful capului se ridică, o ia pe o altă femeie şi spune „plec, poate mă vizitează cineva. O seară faină vă dorim!”.

Am plecat şi eu.

Pe strada cu spitalul, o doamnă micuţă, bătrână şi fragilă se holbează la mine. Încetinesc pasul. Mă holbez şi eu la ea. Îi văd ochii ţintiţi spre fruntea mea. Bretonul. Ridurile de la ochi se transformă în şanţuri când îmi zâmbeşte. „Mi-ai atras atenţia. Eşti o domnişoară tare drăguţă!”.

Ajung acasă și îmi dau seama că cei internaţi la Psihiatrie sunt foarte sinceri, la fel ca nişte copii. Dacă simt bucurie, râd. Dacă se enervează, ţipă. Dacă ceva îi întristează, plâng. Oare medicăm să căpătăm abilitatea de a ascunde ce simţim de fapt?

„Urşii şi activiştii sunt periculoşi”

Ministerul Mediului aproape aprobase un Ordin care stabilea că pentru sezonul de vânătoare 2016-2017, aproape 1700 de animale sălbatice pot fi vânate – 552 de urşi, 657 de lupi si 482 de pisici sălbatice, specii protejate de legislaţia europeană.

Cotele astea se decid în fiecare an şi sunt bazate pe studii făcute de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Braşov (ICAS), Universitatea Transilvania Braşov şi Fundaţia Carpaţi.

Anul acesta e prima dată când se lansează în consultare publică aprobarea cotelor. „În spiritul transparenţei”, a motivat Ministerul într-un comunicat.

Din 2007, când a aderat România la UE, aproape 5.000 de animale sălbatice protejate prin lege au fost vânate în pădurile româneşti. Studiul din acest an propune împuşcarea a 68 de râşi şi 474 de pisici sălbatice. Conform organizaţiei World Wide Fund for Nature – România, nu au fost înregistrate pagube cauzate de speciile astea.

a Uniunii Europene protejează animalele sălbatice, dar menţionează că se pot obţine derogări de la lege dacă sunt animale care produc pagube importante.

ONG-urile de mediu au protestat pe internet şi în presă, iar cetăţenii s-au mobilizat şi ei; peste 31.000 au semnat o petiţie online şi vreo 5.000 au trimis e-mail-uri Ministerului.

La începutul săptămânii trecute, ministrul mediului Cristiana Paşca-Palmer a scris pe Facebook că suspendă procedura de aprobare a Ordinului şi că Ministerul va crea, în colaborare cu Ministerul de Interne, un Serviciu de Urgenţă pentru Animale Salbatice (SUAS). SUAS-ul ar trebui să intervină în urma apelului la 112, în cazul în care omul sau gospodăria lui se află în pericol.

Asociaţia Plantează în România a anunţat cu o zi înainte de decizia ministrului, că pe 6 octombrie scoate lumea în stradă ca să mărşăluiască de la Guvern până la Ministerul Mediului. 3400 de oameni au zis pe Facebook că sunt interesaţi de eveniment, o mie au bifat că vor fi prezenţi, iar în stradă au ieşit doar vreo şaizeci.

Nu s-a mai făcut marş. Oamenii s-au adunat în faţa muzeului Antipa. Au stat de vorbă unii cu alţii în grupuri de câte doi, trei, patru. Cei singuri s-au pus mai pe margine.stop-uciderii

Murmurul vocilor se pierde în zgomotul maşinilor înghesuite în rondul din Piaţa Victoriei.

Un nene ţine ridicată o umbrelă în vârful căreia e înfipt un carton.

Pe trotuarul din faţa muzeului sunt opt jandarmi. Pe doi dintre ei scrie DIALOG.

Peste drum de muzeu sunt parcate două maşini de Poliţie, două de Jandarmerie şi un Logan gri, neinscripţionat.

„Nu am primit acordul pentru protest”, spune Hetti Benedek, membră Plantează în România. E slabă, are ochi căprui şi merge de la om la om ca să anunţe că nu există autorizaţie. „Am vrut marş, dar au zis că nu se poate aşa ceva. Am zis că stăm în faţa Guvernului – nu se poate aşa ceva.

„Urşii şi activiştii care militează pentru ei sunt periculoşi”, îmi spune o protestatară râzând, în timp ce se uită spre maşinile de poliţie. O cheamă Liliana. E îmbrăcată cochet, poartă o pălărie neagră cu bor lat şi lângă ea stă fetiţa ei de şase ani.

relocareutanasie

Vânătorii pasionaţi plătesc asociaţiilor de profil tarife de până la zece mii de euro pentru excursii de vânătoare. Pentru a culege , adică blana şi craniul animalului, vânătorii plătesc cu o mie – două mii de euro în plus. Acum doi ani, s-a scris despre caprele negre că sunt în pericol să dispară din munţii Rodnei. Tariful de recoltare ca trofeu a caprei negre costă între o mie şi trei mii de euro.

„E logic cine îşi permite să dea banii ăştia. Vânătoarea de carnivore mari se explică prin derogări – vezi Doamne, animalele alea o luaseră razna” îmi spune pe un ton dezamăgit Liliana. Fata ei se ridică pe vârfuri şi strigă tare, spre urechea maică-sii, „ca să nu omoare animalele!”.

„N-am bani să-mi iau un sendviş, merg să vânez în pădure”

Un nene ţine în mână un urs maro de jucărie şi îşi face selfie cu el. E ursul fetei lui de 14 ani, care nu a venit la protest. „Nu e prea încântată de manifestaţii, am fost în 2012 şi s-a cam stresat la Universitate; într-o seară ne-am retras chiar înainte de şarja jandarmeriei.”

urs

Îl cheamă Sorin, e inginer şi crede despre vânătoarea de azi că „vine din istorie, când nobilimea vâna – ţăranul n-avea voie să aibă armă”. „Oamenii din domenii bogate, de elită, nu au empatie nici măcar pentru semenii umani – îi exploatează, îi plătesc prost, dau legi proaste şi fură.”

Sorin le propune vânătorilor un exerciţiu: „Lupta unu la unu, om cu animal. Fără armă. Probabil unii trag şi din foişor, cum împuşca Ceauşescu urs. Măcar să stai în zăpadă şi să rişti să-l ratezi; să fie egalitate. Nu vrem să-i sacrificăm pe vânători – să fie cu măsuri, tranchilizante, plase, dar să simtă. Cred că ar fi mai multă adrenalină şi tensiune.”

În mulţime mai sunt două doamne, trecute de 50 de ani, care ţin în mâini două foi pe care scrie „tranchilizare şi returnare”. Pe una o cheamă Dana, e pensionară şi are acasă şapte pisici şi trei câini; „Am făcut adăpost, din cauza celor care omoară animale”. Îmi zice că iese în stradă cu prietena ei, Iolanda, de şapte ani. „Am mai fost la Roşia Montană, la Basarabia, dar în principiu suntem cu protecţia animalelor.”

„Vânătorii să se împuşte între ei, dacă au instincte criminale. Avizele pentru vânătoare costă foarte mulţi bani şi nu poate spune nimeni vai, n-am bani să-mi iau un sendviş, merg să vânez în pădure”, zice Dana. Iolanda se întoarce spre ea şi spune „nu, o fac de plăcere. Plăcerea de a ucide”.

La câţiva metri mai încolo stau două femei, Valerica şi Dora. Valerica spune că „animalele sălbatice atacă oamenii pentru că nu mai au habitatul lor, le-am stricat ecosistemul”.

În 2015, autorităţile române au înregistrat aproape 100 de cazuri pe zi de tăieri ilegale de pădure, conform unui raport Greenpeace România.

Un jandarm de dialog se apropie de cele două doamne, se apleacă spre foile din mâinile lor, citeşte şi le întreabă „ştiţi că s-a abrogat legea, nu?” iar Valerica îi răspunde tăios „asta nici n-a fost lege”. Jandarmul dă a lehamite din mâna dreaptă şi îi spune „a fost, a fost ordonanţă”.

ce-i aia

„Avem sanctuare şi rezervaţii. Unde să meargă animalele dacă le-aţi tăiat pădurea?”

Jumate de oră mai târziu, cei trei dezbat tema compasiunii şi a iubirii.

„Ce mişto ar fi: cu iubire, cu ajutor, compasiune. Chestii de genu’ ăsta, omeneşti” zice Valerica. Lângă ele apare un băiat înalt care nu spune nimic, dar le ascultă şi aprobă din cap. Dana intervine şi ea: „Pe Facebook au băgat cu mare uşurinţă inimi. Când spui te iubesc, e o chestie mărească. Acum, spui love you, love you”.

Jandarmul se uită spre cer şi spune „e mai uşor să zici love you decât te iubesc. E impropriu, impersonal, într-o limbă străină” dar se opreşte din vorbit când mă vede cu reportofonul. Îmi zâmbeşte. După 30 de secunde Valerica sparge liniştea: „Un om capabil să simtă milă e considerat slab de înger.”

„E din cauza hipsterilor”

După o oră jumătate, au mai rămas doar vreo 20 de oameni în faţa muzeului şi au făcut cerc în jurul singurului membru al unui ONG, Hetti Benedek. Unii îi spun că nu sunt de acord cu faptul că Plantează în România susţine eutanasierea animalelor sălbatice în loc de împuşcarea lor.

Hetti le răspunde: „Ăsta e primul pas. Următorul e STOP vânătorii. Dacă ceri din prima imposibilul, nu vei obţine nimic. Ne-am lovit de asta la protestele cu pădurile cu fracturarea, la Roşia, la tot.”

„Miza a fost vânătoarea de trofee”, o completează Liliana.

stop vanatorii

Un băiat înalt cu ochelari îşi aşează bicicleta lângă grup şi spune cu hotărâre „să mizăm. Am fost o mie patru interesaţi să participăm şi din păcate, acolo e doar online-offline, nu există unitate. E din cauza hipsterilor şi a felului în care se militează”.

Oamenii rămaşi pe margine se apropie şi ei. Biciclistul scoate telefonul şi le arată un vânător care s-a pozat cu patru urşi împuşcaţi.

În timp ce vorbeşte, cei care îl ascultă dau din cap aprobator: „Cum a fost cu protestul Gabriel Oprea? Aşa am pornit, o mână de oameni. La Oprea a existat mai multă putere. Dar n-are sens să dăm pe Facebook că participăm doar pentru a vedea prietenul artificial sau imaginar”.

După două ore, au mai rămas patru oameni şi jandarmii.

Şi asta a fost.

şi asta a fost

***

Problema a ajuns din stradă şi de pe net în justiţie. La Braşov, procurorii s-au autosesizat şi au început o anchetă penală ca să vadă cum s-a făcut studiul care permitea vânarea atâtor animale.

Directiva Habitate a Uniunii Europene permite derogări pentru a preveni pagube asupra culturilor agricole, animalelor domestice, fermelor, pădurilor, exploataţiilor piscicole, apelor şi altor bunuri. Derogările mai sunt permise în interesul sănătăţii şi securităţii publice sau în scop educativ, de cercetare ştiinţifică.

Urs brun – 3000 – 10.000 EUR

Capră neagră – 1000 – 3000 EUR

Muflon – 500 – 3000 EUR

Lup – 200 – 3000 EUR

Râs – 1000 EUR

Cerb – 1000 = 9000 EUR

Mistreţ – 400 – 1500 EUR

Căprior – 250 – 3000 EUR

Jean, omul invizibil al Viitorului

Dacă ai o dizabilitate și ești prea sărac să mergi la doctor, ești fucked. Statul nu te ajută cu nimic și nu recunoaște că exiști. Asta e povestea lui Jean, pe care l-am filmat acum două săptămâni.

El are retard psihic şi ar trebui să primească ajutor social, dar pentru asta îi trebuie un certificat de handicap. Pentru certificat, are nevoie de analize medicale, dar n-are bani. În plus, maică-sa e singura care poate semna pentru băiat, dar nu se descurcă cu birocraţia pentru că are probleme cu diabetul şi alcoolul.

„Fără certificat, nu exişti în România ca persoană cu handicap”, a zis un nene la o consultare publică între Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi şi societatea civilă.

După ce am publicat filmuleţul, mai mulţi oameni s-au oferit să-l ajute pe Jean. Doi tipi au spus că au un aragaz şi lemne de foc, dar familia lui Jean n-are nevoie, au deja. O fată a vrut să îi ia bicicletă, dar “se fură”, zice mama lui, aşa că binefăcătoarea îi va plăti consultaţiile medicale de care are nevoie.

Am sunat la DGASPC pentru a vedea ce se poate face, dar femeia de la telefon a zis că „e un cerc vicios. Nu-l puteţi duce la medic pentru că nu are acte (asigurare), nu-l puteți aduce la noi pentru că nu a fost dus la medic”.

Până la rezolvarea problemelor birocratice, Jean va rămâne invizibil pentru statul român, chiar dacă e printre cele mai cunoscute personaje de pe strada Viitorului.

Un muzeu între şantiere

Din Muzeul Naţional al Ţăranului Român, una dintre instituţiile de cultură simbolice ale României, au crescut în ultimii 26 de ani două aripi rivale: una creştin-naţionalistă şi una progresistă.

Tensiunile dintre ele sunt agravate de schimbările dese de miniştri, de legi confuze, subfinanţarea culturii, corupţie, management slab şi de conflictul dintre generaţii.

De fiecare dată când au apărut diferenţe de viziune în muzeu, tabăra progresistă l-a susţinut pe antropologul Vintilă Mihăilescu să preia conducerea Muzeului Ţăranului Român. Aşa s-a întâmplat şi în 2004, când academicianul Dinu C. Giurescu a demisionat, după presiunile angajaţilor, şi aşa se întâmplă şi acum.

Acum, în muzeu s-a format mişcarea Muzeu nu moşie care îi reproşează managerului din ultimii şase ani, Virgil Niţulescu, că nu are viziune, că aprobă organizarea unor târguri de prost gust în dauna activităţilor de bază ale muzeului și că ia decizii pentru Muzeu fără să consulte Consiliul de Administraţie. În 2015, Virgil Niţulescu a fost dat afară din MŢR pentru , dar tot el a fost numit manager interimar.

Anul ăsta s-a făcut concurs pentru funcţia de director al MŢR şi a câştigat Vintilă Mihăilescu, antropologul care a mai fost director al muzeului între anii 2005 şi 2010. Virgil Niţulescu a contestat rezultatele pe baza unei portiţe din  şi a câştigat al doilea concurs organizat de Ministerul Culturii.

Zeci de intelectuali, printre care Andrei Pleşu (fondatorul MŢR), s-au revoltat şi au trimis o petiţie prim-ministrului, care şi-a pus Corpul de control să meargă la muzeu şi la Ministerul Culturii.

iosifbermanadevarul

Uliţă inundată în România interbelică/Foto:Iosif Berman, fotoreporter/Sursa:Adevărul.ro

În ultimii 110 ani, ţăranul român a trecut prin monarhie, două războaie mondiale, dictatură Marxistă, naţionalism, apoi prin glorificarea cu forţa a cultului personalităţii lui Ceauşescu, Revoluţia din ’90 şi mai recent, adaptarea la democraţie. Europeană.

Ce s-a întâmplat în istoria Muzeului Ţăranului Român reflectă prefacerile ideologice şi identitare ale României, aşa că în căutarea identităţii naţionale, am încercat să aflu ce se întâmplă acolo.

Muzeul de la Şosea

Muzeul de la Şosea a fost creat în 1906, din dorinţa monarhiei de a construi şi conserva identitatea naţională. Primul său nume a fost Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională şi Artă Industrială.

Ca urmare a schimbărilor de după cel de-al doilea război mondial, în 1953 muzeului i se atribuie viziunea marxist-leninistă. După ce influenţa comunismului internaţionalist a pierdut teren în faţa naţionalismului, muzeul s-a transformat în cel al Partidului Comunist Român.

Înainte de Revoluţie, devenise în mare parte un omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

În 1990, Andrei Pleşu înfiinţează, din funcţia de Ministru al Culturii, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi îl numeşte pe pictorul directorul noului -dar şi vechiului- muzeu. Au fost mai multe motivaţii pentru decizia asta, printre care, sensiblităţile aparte şi competenţele în domeniul culturii ţărăneşti.

Demontarea Muzeului Partidului în ’90/Sursa: ArhivaDeImagine MŢR

Muzeul Ţăranului Român devine în 1996 primul muzeu din Europa de Est şi singurul din România care primeşte titlul de Muzeul European al Anului

pozafurata

EMYA 1996 – Museum of the Romanian Peasant

Diferenţele de opinii dintre management şi angajaţi au început în 2004. Atunci, era manager Dinu C. Giurescu, istoric şi fost vicepreşedinte al .

În 2004, mişcarea intitulată Un Muzeu în primejdie a adunat mai mulţi . Două voci ale protestului au fost cercetătorii Lila Passima şi Cosmin Manolache, susţinuţi de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara şi Vintilă Mihăilescu.

Rezultatul acţiunii a fost demisia lui Dinu Giurescu şi numirea în funcţia de director a lui Vintilă Mihăilescu. Sălile Ferestre şi Timp au fost reînfiinţate.

Horia Bernea

„Muzeul nostru va fi o privire integratoare asupra omului european.” – Horia Bernea (1938-2000)

Un intrus printre ţărănime

Vintilă Mihăilescu obiectele staliniste -busturi, statui, tablouri, afişe-  din subsolul muzeului.

Cercetătorii le-au recondiţionat şi au camuflat câteva obiecte comuniste printre cele tradiţional-ţărăneşti, iar vizitatorii au fost invitaţi să le găsească.

În 2010, se vorbea despre intrarea în şantier a muzeului. Şantier înseamnă a strânge toată expoziţia de bază şi după recondiţionarea clădirii, punerea ei la loc. La 20 de ani de la existenţa MŢR s-au discutat planurile de viitor ale muzeului la o dezbatere publică.

O parte din cercetători, reprezentaţi de Vintilă Mihăilescu, au propus o schimbare de direcţie, o renaştere. Dezbaterea s-a purtat sub titlul de Între şantiere, iar ascunsul obiectelor comuniste printre cele ţărăneşti a făcut parte din aceeaşi idee.

Sugestiile lui Vintilă Mihăilescu au fost au fost la dezbaterea publică de către aripa  creştin-naţionalistă.

„Scena aia va rămâne tot timpul ca atacurile legionare din universități în anii ’30, când vorbeau peste profesorii care țineau cursuri, spune un cercetător al muzeului. „S-au adunat spunând că Vintilă vrea să omoare crucea lui Horia Bernea.

Imediat după momentul din februarie 2010, starea de sănătate a lui Vintilă Mihăilescu s-a înrăutăţit şi a demisionat.

„Atacurile legionare”

 stânga - Horia Bernea; dreapta - Irina Nicolau/Sursa:Arhiva deImagineMŢR

stânga – Horia Bernea; dreapta – Irina Nicolau/Sursa:Arhiva deImagineMŢR

În 2013, la muzeu s-a organizat o proiecţie de film organizată de Fundaţia Accept România, cu sprijinul Ambasadelor SUA şi Olandei. „The Kids Are All Right” este despre două lesbiene care au fiecare câte un copil, iar aceştia cresc şi îşi caută taţii. Proiecţia se făcea în cadrul „Lunii Istoriei LGBT”, eveniment care promovează toleranţa şi respectarea drepturilor minorităţilor sexuale.

Evenimentul a fost întrerupt de un grup de oameni care au intrat în sală şi au început să huiduie, să cânte cântece patriotrice şi bisericeşti şi să ţipe „moarte homosexualilor”, „Satana”, „plecaţi în Olanda”, „ruşine, zdrenţelor”, „spurcăciuni”, „animale”, „nu sunteţi români”. Poliţiştii şi jandarmii chemaţi  nu au intervenit.

Au existat suspiciuni că mai mulţi angajaţi ai muzeului au fost implicaţi în mişcare. Ambasada SUA la Bucureşti a declarat mai târziu că „protestul părea să fi fost organizat sau cel puţin tolerat de către un angajat al muzeului, Mihai Gheorghiu”.

Cel mai recent eveniment a avut loc în luna februarie a.c., când timp de o lună au stat agăţate pe gardurile MŢR bannere cu mesaje anti-avort. Era vorba despre o manifestare a Asociaţiei Pro Vita organizată la nivel naţional. Pro Vita e membră în , al cărei preşedinte este directorul adjunct al muzeului, Mihai Gheorghiu.

Virgil Niţulescu zice că bannerele nu au stat pe gard cu acordul muzeului, ci al primăriei şi că „muzeul nu susţine nici o idee, nu are cauze de genul ăsta; nici pro, nici contra”.

Cât despre protestul de la proiecţia de film, Niţulescu a zis că au mai fost proiecţii de filme cu tematici din astea şi nu a protestat nimeni, „pentru că nu erau în organizarea Accept şi nu erau sub nici un fel de siglă”.

***Despre scena cultural-politică a Muzeului două cărţi şi o lucrare de doctorat.

Există un post de director, ce face ministerul cu el?

În 2010, a fost numit în funcţia de director al Muzeului Ţăranului Român .

160804-suteu-min-culturii-04-inquam-octav-ganea

Virgil Niţulescu/Foto: Octav Ganea

În timpul mandatului său, lui Niţulescu i s-a reproşat de către o parte din angajaţi lipsa de viziune, ignorarea Consiliului de Aministraţie a muzeului, aprobarea târgurilor de proastă calitate, management slab şi .

În martie 2015, el a fost dat afară din funcţia de manager pentru că a obţinut o notă prea mică la evaluarea anuală a . Retragerea din funcţie s-a făcut prin ordinul ministrului Culturii Ionuţ Vulpescu, care apoi l-a pus interimar tot pe Virgil Niţulescu. Mandatul de director interimar al lui Virgil Niţulescu a durat cu 480 de zile .

În mai 2016, fostul ministru al Culturii Vlad Alexandrescu a scos la concurs posturi de manager în mai multe instituţii de cultură româneşti. Fostul ministru mi-a spus „am vrut imediat să-l demit pe Niţulescu, dar am fost sfătuit să n-o fac. Mi s-a spus că totuşi el e încă urmărit penal, nu e uneltit, mai are încă puţin până la pensie şi că e mai bine să organizaţi un concurs.”

A câştigat cel mai bun în şi pentru sistem” – Vintilă Mihăilescu, pentru News.ro

vm3

Vintilă Mihăilescu, antropolog/Foto:George Popescu

La pentru funcţia de director al Muzeului Ţăranului Român din mai au participat Virgil Niţulescu şi directorul dinaintea lui, Vintilă Mihăilescu. A câştigat cel de-al doilea, dar Niţulescu a contestat rezultatele pe motiv că unul dintre membrii comisiei de concurs, Şerban Sturdza, .

Juriştii Ministerului Culturii, care îl validaseră pe Şerban Sturdza în primă fază, au dat câştig de cauză contestaţiei.

Fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, care a organizat concursul, mi-a spus la telefon că a protestat public pentru că nu i se părea că „ar putea exista un specialist mai bun decât Şerban Sturdza în ceea ce priveşte arhitectura românească tradiţională, pe care el o cunoaşte foarte bine, pe care a invervenit ca monument istoric; a restaurat biserici de lemn din Oltenia, a restaurat conace boiereşti din Moldova”.

După anularea concursului, Andrei Pleşu a scris „comparat cu el (Vintilă M.) şi cu dl. Sturdza, Virgil Niţulescu are profilul unui amator”.

Nici Virgil Niţulescu nu contestă profesionalismul lui Şerban Sturdza; el susține că a contestat concursul strict pe litera legii: „am contestat fix procedura, pentru că altceva nici n-aveam ce să contest. Lucrurile nu sunt nici personale, nici profesionale. Este vorba strict despre o interpretare literală a legii.”

La telefon, Şerban Sturdza era mai mult amuzat de toată situaţia decât revoltat. „Nu ştiu pentru care comisie am competenţe. Când am fost invitat prima oară în juriu, nu mi s-a cerut să duc o hârtie, am adus un CV şi gata. M-am ocupat de casa ţărănească toată viaţa, dar nu mi-a dat nimeni nici o dovadă că aş fi mai specialist decât altcineva.”

Alt membru al juriului, antropologul Zoltán Rostás, spune că poate defini tot ce s-a întâmplat cu primul concurs într-un singur cuvânt: „ridicol”.

Ministrul Culturii: “A fost o eroare tehnică”

imgl0029

Corina Şuteu la întâlnirea cu angajaţii MŢR/Foto:Octav Ganea

Pe 4 august, ministrul Culturii Corina Şuteu s-a întâlnit cu angajaţii MŢR şi cu managerul din ultimii şase ani, Virgil Niţulescu, pentru a discuta despre problemele interne ale muzeului, dar a atins şi subiectul concursului. Ea consideră că e vorba despre o lege proastă.

Corina Şuteu a spus atunci că „este într-adevăr o procedură deficitară, pentru că ar trebui revăzute şi aceste norme – ce categorii de specialişti pot să intre sau nu în comisie. Dacă a fost o eroare, a fost o eroare; tehnică. Asta-i tot”.

În luna iulie, ministerul a organizat al doilea concurs, cu altă comisie de jurizare.

Ministrul Şuteu a spus, tot atunci, că a încercat să constituie o comisie cât mai bună, dar mulţi oameni fie au refuzat, fie nu , dar juriştii ministerului au notat contestaţia ca fiind nefondată.

Până când corpul de control al Guvernului nu termină verificările, Virgil Niţulescu nu va fi numit in funcţie, chiar dacă a câştigat ultimul concurs. Interimatul va fi asigurat, timp de 40 de zile, de Lila Passima. Ea e cercetător în muzeu din anul 1996.

Muzeul Arendaşului Român

„Nu i s-a potrivit cămaşa de ţăran în ceea ce priveşte mandatul managerial.” – Dragoş Neamu, preşedinte executiv al Reţelei Naţionale a Muzeelor

Problemele de la MŢR par să fie sursa unei lipse de viziune şi fiecare conflict generează un altul.

Am stat de vorbă cu cercetătorul Lila Passima şi muzeograful Cosmin Manolache despre dificultăţile prin care trece muzeul. Eram doar noi trei, singuri în toată sala de la Clubul Ţăranului Român, dar uneori vorbeau în șoaptă și se uitau, parcă de teamă să nu fie văzuți, peste umăr.

Cosmin Manolache e cercetător în muzeu din anul 1998 şi spune că ei semnalează problemele sesizate permanent, pentru că le pasă. „Pe fond, rămâne ideea de a fi în acord cu ce trebuie să fie acest muzeu, nu o moşie a unui manager.”

O problemă e Planul de Management, în baza căruia fiecare manager al unei instituţii de cultură câştigă concursul şi apoi conduce muzeul în funcţie de ce scrie în Plan. Acesta a dispărut de pe site-ul muzeului acum cinci ani. Virgil Niţulescu a susţinut în faţa ministrului Corina Şuteu că i-a dat Planul colegei pentru a-l urca pe site-ul MŢR, dar apoi nu a mai verificat ce s-a întâmplat cu el.

Apoi, în ultimii ani, Virgil Niţulescu s-a folosit de o contradicţie din pentru a ignora deciziile Consiliului de Administraţie (CA). Conform Legii Muzeului din 2003, CA-ul are rol deliberativ, adică votul său trebuie să fie luat în considerare. Pe de altă parte, OUG 189 din 2008 spune că managerul este responsabil pentru toate deciziile luate de muzeu.

Virgil Niţulescu  că el ia în considerare legea mai recentă, adică cea din 2008.

Anul trecut, Consiliul de Administraţie a votat încetarea organizării târgurilor de la sfârşit de săptămână din curtea muzeului, deoarece calitatea lor e slabă şi nu sunt pe specificul identităţii muzeului. Virgil Niţulescu a ignorat CA-ul şi a continuat să le aprobe, deoarece „în momentul de faţă, este una dintre principalele surse de venit pentru muzeu”.

Ministrul Şuteu a vorbit despre tendinţa la nivel naţional de a pune cantitatea în faţa calităţii şi l-a beştelit pe Virgil Niţulescu în faţa angajaţilor: „aţi tranşat într-o anumită direcţie, dar se pare că problema asta persistă şi e o întrebare care rămâne deschisă: favorizaţi identitatea MŢR sau nu? Din câte spun ei, nu. Din câte spune această masă tăcută, nu ştiu. Din câte spuneţi dumneavoastră, nu contează.”

„Muzeul, sursă de venituri?! Probleme noi pentru un muzeu făcut la ieşirea din comunism… De ce un muzeu trebuie să facă rost de bani?”Horia Bernea, 1997

Chiar dacă muzeul are probleme cu banii şi târgurile sunt principalele surse de venit pentru muzeu, conform , o parte din spaţiul muzeului este închiriat de Clubul Ţăranului Român (CŢR) pentru o sumă mai mică, în schimbul căreia se oferă muzeului şi managerului diverse beneficii. El spune că CŢR plăteşte 3.000 de euro şi nu 10-12.000, cât ar fi preţul pieţei.

Recent, patronul Clubului, Adrian Darabană, i-a spus lui Virgil Niţulescu că dacă nu îşi plăteşte datoriile (aprox. 7000 de lei) nu îl mai primeşte în Club. Virgil Niţulescu a zis „da, dar chiar dacă erau consumaţii personale ale mele, de fiecare dată mi se spunea că există acordul domnului Darabană să nu plătesc acele consumaţii, aşa că nu le plăteam”.

"Muzeu nu moşie"

“Muzeu nu moşie”

Ministrul Corina Şuteu a spus în faţa lui Virgil Niţulescu şi a angajaţilor că un director trebuie să aibă în primul rând viziune, concept şi „să fie asistat de administratori şi de manageri care sunt capabili să pună în practică şi să facă operaţional acel concept. La ora asta, lucrurile nu funcţionează aşa, din păcate”.

„E o problemă de trei ani, legată de filosofia în care dumneavoastră vedeţi muzeul şi un număr de oameni care concep această identitate diferit”, a mai spus ministrul Şuteu.

După mediatizarea cazului, preşedintele executiv al Reţelei Naţionale a Muzeelor, Dragoş Neamu, a scris un comunicat de presă în care a încercat să formeze un scut în jurul lui Virgil Niţulescu.

Mi-a spus că „e evident că nu i s-a potrivit cămaşa de ţăran în ceea ce priveşte mandatul managerial. Hai să ne oprim, instituţiile statului s-au sesizat, este corpul de control al premierului acolo” şi că îl cunoaşte pe şeful corpului de control, un om care duce litera legii până la demenţă.

12640260_548012128705477_2009151426197781417_o

În final, tot între şantiere

Ministrul Corina Șuteu spune că situația de la MȚR poate fi întâlnită în majoritatea instituţiilor publice de cultură şi că neînţelegeri persistă „şi la nivelul administraţiei centrale”.

Turbulenţele astea sociale se văd în toate instituţiile statului. Ele trebuie mediate şi manageriate de Guvern, care el însuşi este unul instabil.

De anul ăsta, Muzeul Ţăranului Român e gol. A intrat în şantier de consolidare. Toată expoziţia de bază e împachetată. Au trecut şase ani de la dezbaterea publică  „Între şantiere”, unde cele două tabere ale muzeului nu au reuşit să stabilească în ce fel va fi pusă expoziţia la loc: va fi copiată milimetric aşezarea lui Horia Bernea, sau i se va da un suflu nou?

Orice nume i s-ar da, Muzeul de la Şosea, Muzeul Partidului Comunist sau Muzeul Arendaşului Român, el este oglinda identităţii noastre sociale. Acum, MŢR e între şantiere.

Prin schimbările rapide de miniştri, corupţie şi incompetenţă pierdem bani publici şi, printre rânduri, bucăţi din identitatea naţională. Care o fi aia, nu ştiu. Aştept să se termine şantierul MŢR, peste doi-trei ani, şi să merg să aflu cine-i ţăranul român.

Virgil Niţulescu a primit nota 7,07 la evaluarea activităţii manageriale de pe anul 2013. Minimul legal era 8.
Ordonanţa de urgenţă nr. 189 din 2008 – legea care stabileşte regulile de management  ale unei instituţii publice de cultură. În lege scrie că doi dintre cei trei membri ai comisiei de concurs trebuie să fie specialişti în domeniul de activitate al muzeului. Virgil Niţulescu a contestat calitatea de specialist a lui Şerban Sturdza, care este arhitect.
Despre momentul 1990, Horia Bernea spunea că existenţa Muzeului poate fi un reper fundamental al celor care vor să priceapă şi să înţeleagă această naţie. Întocmai de aceea, în faţa Europei, este cazul pentru România să aibă un muzeu de antropologie, „un muzeu naţional care să se ocupe de ce a fost, de ce este acest om tradiţional şi totodată să fie mărturie pentru viitorime.”
Partidul Conservator a fuzionat în 2015 cu Partidul Liberal Reformator, formând ALDE
Anca Manolescu, fost cercetător al MŢR până în 2002, a adresat atunci o scrisoare managerului Dinu C. Giurescu, în care îl ruga  „cu respect, cu umilinţă, cu disperare” să abandoneze muzeul: „Doamna ministru al Culturii, societatea civilă (personalităţi intelectuale, specialişti, presă) şi-a făcut datoria. A argumentat din plin, în zeci de intervenţii publice, faptul că Muzeul Ţăranului e în pericol.”
Simina Bădică este istoric şi a intrat în MŢR în 2006, pentru a inventaria şi salva împreună cu voluntari obiectele comuniste. Ea mi-a spus că în timpul mandatului de director, Vintilă Mihăilescu accepta că nu e muzeograf, curator sau etnograf „şi că rolul lui este să faciliteze colaborarea între specialiştii din muzeu, pe o viziune a lui care ţinea foarte mult de ţăranul recent şi de antropologie, dar cu contribuţia şi ţinând cont realmente de părerile şi ideile specialiştilor din muzeu. Asta e ceva ce s-a terminat în mandatul lui Niţulescu.”
Simina Bădică spune despre partea creştin-naţionalistă a muzeului că ei nu încearcă respectarea principiilor muzeografice ale lui Horia Bernea ci „ei chiar vor să încerce să facă la fel, sau cum ar fi făcut Bernea. Ei folosesc sintagma spiritul lui Bernea, ca şi când există un spirit al lui Bernea care ar putea să ne locuiască la un moment dat pe vreounul dintre noi şi atunci să lucrăm ca şi când ar lucra Bernea prin noi, cu spiritul lui; ceea ce e o aberaţie.”
Coaliţia a strâns 3 milioane de semnături pentru ca în Constituţie să scrie despre căsătorie că e „uniunea dintre femeie şi bărbat”
Dincolo de Frontiere – Opere de Sorin Stoica, Dosar sentimental – texte despre istoria muzeului, scrise sau înregistrate de Irina Nicolau, Carmen Huluţă şi Horia Bernea. Gabriela Nicolescu a scris o teză de doctorat pe subiectul MŢR-ului.
Cariera sa în domeniul cultural a început în 1984, când a fost muzeograf întâi la la Muzeul Judeţean Ialomiţa şi apoi la Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România. După 1990, a fost timp de zece ani consilier în Camera Deputaţilor pe probleme de legislaţie culturală, a lucrat în Guvern ca inspector cultural, iar în Ministerul Culturii a fost, pe rând, consilier pe patrimoniu, Secretar de Stat, Consilierul pe probleme de patrimoniu al Ministrului (2006) şi Secretar General al Ministerului Culturii.
Protestarii îl acuză pe Virgil Niţulescu de faptul că şi-a însuşit un premiu în bani primit de muzeu. Muzeul Ţăranului Român a primit la Gala Premiilor Radio România Cultural 2015 o plachetă şi 1500 de lei, pentru evoluţia atelierului de creativitate. Virgil Niţulescu a zis „când am întrebat ce e cu aceşti bani, mi s-a spus că sunt banii dumneavoastră personali, veţi fi impozitat şi trebuie să-i treceţi în declaraţia de avere”.

Atelierul de creativitate a primit premiul pentru activitatea sa de 14 ani în acel moment. De el s-au ocupat Ruxandra Grigorescu, Cosmin Manolache şi Raluca Minoiu. „Banii erau o răsplată pentru activitatea unei echipe de-a lungul unor ani, ei trebuiau să vină în muzeu, în programele noastre” a spus Cosmin Manolache.

Am încercat să aflu de la Societatea Română de Radiodifuziune dacă banii au fost destinaţi cheltuielii personale ale lui Virgil Niţulescu sau Atelierului de Creativitate, însă SRR-ul a răspuns doar cu o confirmare a faptului că premiul a constat în 1500 de lei şi o plachetă.

Activitatea fiecărui manager al instituţiilor de cultură este evaluată anual. Virgil Niţulescu a primit la evaluarea pe anul 2013 nota 7,07, iar minimul impus de lege era 8
OUG 189/2008 se referă la managementul instituţiilor publice de cultură. Articolul 7 spune că Ministerul Culturii e obligat să demareze procedurile de concurs cu 120 de zile lucrătoare înainte de data încetării contractului de management. Un interimat durează 120 de zile..
Organizarea constă în anunţarea publică a concursului şi lansarea invitaţiei ca oricine doreşte să participe să scrie un Plan de Management (PDM) pe care să funcţioneze muzeul în următorii 5 ani. Ministerul constituie o comisie de concurs formată din trei membri cu experienţă în domeniul muzeului şi în paralel, o comisie de contestaţie formată din juriştii Ministerului. Cum se desfăşoară concursul: 1) Comisia dă notă Planurilor de Management ale candidaţilor. Nu se ştie al cui este fiecare PDM, pentru că numele sunt secretizate. 2) Candidaţii participă la proba orală, unde li se pun întrebări pe marginea Planului. 3) Se face media notelor obţinute la cele două probe şi se anunţă câştigătorul
Motivaţia contestaţiei a fost că juriul nu îndeplineşte litera legii. Mai exact, unul dintre membrii comisiei, arhitectul Şerban Sturdza, nu ar fi trebuit să facă parte din comisie pentru că nu este specialist în domeniul de activitate al Muzeului Ţăranului Român. Comisiile de evaluatori sunt formate din trei membri, aprobaţi de Ministerul Culturii. Conform legii -OUG 189/2008, doi trebuie să fie specialişti în domeniul de activitate al muzeului iar al treilea este reprezentantul Ministerului. Şerban Sturdza nu ar fi putut fi contestat dacă era numit de Minister ca reprezentant al lor. Ceilalţi doi juraţi au fost antropologul Zoltán Rostás şi, din partea Ministerului, criticul literar Sorin Alexandrescu.
Pictorul Petre Lucaci, arhitectul Dorothee Hasnas şi istoricul Andrei Pippidi au confirmat că au refuzat invitaţia ministerului. Zoltán Rostás (membru în prima comisie) şi Adrian Majur au zis că nu au fost contactaţi de Minister, iar Andrei Oişteanu nu a dorit să îmi spună dacă l-a contactat Ministerul sau nu.] la telefon.

După ce Şerban Sturdza a fost invalidat ca membru al primei comisii de evaluare, el a fost contactat de Minister pentru a face parte din comisia pentru cel de-al doilea concurs.

A crezut că e o farsă şi mi-a zis, pufnind în râs, „mi s-a părut atât de caraghios şi de absurd încât am întrebat cum e posibil să faci aşa ceva şi cine mă sună. Mi-a spus că a fost însărcinată (funcţionara) să îmi dea telefon şi că îşi dă seama că e penibil. Eu i-am spus, în glumă, că aşa o hotărâre nu pot să iau singur şi că trebuie să-mi întreb nevasta. M-a pufnit râsul şi atunci persoana s-a scuzat şi am închis amândoi telefonul.”

spatiulconstruitserbansturdza

Şerban Sturdza, arhitect/Sursa:spatiulconstruit.ro

Concursul a fost câştigat de Virgil Niţulescu, urmat de Vintilă Mihăilescu. În semn de protest s-a înscris şi cercetătoarea Lila Passima, dar a fost respinsă după prima probă, pentru că nu a avut timp să se pregătească. Passima a contestat Din comisia celui de-al doilea concurs au făcut parte Ligia Fulga – directorul Muzeului de Civilizaţie Urbană din Braşov, artista vizuală Marilena Preda Sânc şi, din partea Ministerului, arhitectul Mihai Bogoiescu.

Legea Muzeelor şi OUG 189/2008
Virgil Niţulescu: „Legea Muzeelor datează din 2003, iar OUG 189 datează din 2008. În consecinţă, legea mai recentă are prevalenţă. În prima, da, se spune că CA al instituţiei publice muzeale are drept deliberativ, deci ia decizii, dar în OUG 189 toate deciziile sunt lăsate exclusiv în seama managerului. Deci CA nu poate să ia nici o decizie.”
„Chiria ar fi trebuit să fie de câteva ori mai mare, a fost o înţelegere între mine şi patronul Clubului de a păstra un tarif foarte mic de închiriere – aproximativ 3000 de euro. La o asemenea suprafaţă, cât are Clubul, în zonă se percep tarife de 10 – 12.000 de euro.” – Virgil Niţulescu
[ + ]